Obiceiuri la înmormântare, servicii funerare (1) - Servicii funerare Bucuresti Ilfov
servicii funerare si obiceiuri

Obiceiuri la înmormântare, servicii funerare (1)

Abia atunci când moare cineva din familie ne dăm seama, pentru prima oară, cu adevărat ce înseamnă noțiunea de serviciu funerar. Sintetic, este vorba de acel ajutor pe care-l așteptăm, este vorba de răgazul pe care-l putem obține pentru a medita, pentru a rememora momentele trecute, pentru a sta de vorbă mai mult cu neamurile care vin la noi, cu care să vorbim și să ne aminttim despre cel care a murit.

Serviciile funerare, dacă sunt făcute profesionist și avem norocul să știm să le alegem, cu siguranță că ne vor face despărțirea mai ușoară de persoana pe care tocmai o pregătim pentru cea din urmă călătorie. Călătorie pe care o cunoaștem, aici pe Pământ…

În fapt, pentru a ști la ce să ne așteptăm când avem de-a face cu astfel de evenimente niciodată nu putem fi pregătiți pe de-a-ntregul. Și cum am putea fi pentru această ultimă călătorie, despre care nu știm mare lucru, ce este și cum se desfășșoară, despre care avem însă un bagaj impresionant de tradiții, obiceiuri și, iată, foarte mulți care sunt dornici de a ne consilia în acest sens. Evenimentul funerar în sine este o mare încercare, pe care o trecem până la urmă, dar depinde cum…

Moartea ca o călătorie

Toate obiceiurile românești (și nu numai ale noastre, practic în toată lumea creștină) pe care le întâlnim la înmormântări provin dintr-un singur mare motiv: interpretarea morțiii ca pe o călătorie. Mai mult, moartea ca o căclătorie, ritualul funerar în sine are cam aceeași conotație și la evrei. Da, viziunea aceasta de pregătire a ultimei călătorii a celui decedat se desfășoară doar în acest sens. Lăsând sentimentalismul la o parte, așa s-au născut și serviiile funerare, din nevoia de a înlocui eforturile familiei, de a-i da acesteia putința de a se reculege. Cpci răvășit de durere fiind, nimeni nu mai judecă așa cum trebuie…

Așadar, sistemul de credințe și de valori românești acționează în acest sens: Pentru trecerea din lumea cu dor în cea fără de dor, din lumea cu milă în cea fără de milă.

Nimeni nu știe când vine moartea, iar pentru a ne da de știre într-un fel sau altul, oamenii au inventat semnele și superstițiile. Ne moare cineva când cade o oglindă, când simțim un aer rece, aflăm din urletul câinilor, cad stelele sau auzim cucuvele. Sunt acel tip de servicii funerare vituale pe care nu le plătim, și cum am putea să plătim pentru ceva ce oricum vine!? De exemplu pentru un vis, un vis urât care ne spune că o să moară cineva… de ce să dai bani?

Așadar, dacă moartea tot vine, atunci să ne pregătim pentru a o face mai ușoară, să pregătim cea din urmă călătorie. Așa a apărut nevoia de a asculta ultima dorință a muribundului și de a-i promite că vom face cum vrea el. De aceea se dă o ultimă țigară condamnatului la moarte. Acestea sunt și ele niște servicii funerare, pe care ne simțim datori de a le face fiecare dintre noi. Fără bani, doar pentru a se putea pleca în călătoria cea de pe urmă și în speranța că și noi, la rândul nostru, vom avea parte de aceleași servicii.

Respectăm ultima dorință, nu neapărat că este înscrisă sau nu într-un testament, ci poate tocmai de teamă că mortul s-ar putea întoarce printre noi. Că s-ar putea face strigoi și să ne tulbure viața. Ne este teamă că totul se va răzbuna, că dacă noi nu respectăm, nici noi nu vom fi respectați. Îndeplinirea acestei ultime dorințe este serviciul funerar suprem, este chintesența tuturor obiceiurilor și datinilor. Ultima dorință a mortului este ca o lege.

Anunțul mortuar

Imediat cum închide ochii cineva ne simțim datori să anunțăm moartea acestuia. Se trag clopotele într-un anume fel, se sună din bucium sau se pune năframa neagră în poarta casei. Să știe toată lumea și astfel să se dea sau să se mai ia din durerea familiei.

Cînd moare cineva i se aprinde o lumânare. Mortul se spală și se îmbracă în straie noi, ca Isus într-un giulgiu nou. I se taie unghiile, părul… iar toate se pun într-o punguță în siciru, în zona capului. Brațele încrucișate pe piept, semnul rugăciunii. Palmele-i strâng o icoană, o cruce de lemn sau de ceară. Și mai este toiagul, de fapt o lumânare de ceară lungă și subțire. Cât un stat de om. Aceasta este împletită și încolăcită în spirală, stă la capul mortului. Ea trebuie să ardă cât ține popa slujba. Trebuie să lumineze până-și termină popa de citit.

Camera unde se face toaleta mortului este mai specială. Se acoperă oglinzile, iar în unele regiuni toate oglinzile din casă.

Nu vă bateți capul cu de unde faceți rost de toate astea, o firmă de servicii funerare vă scapă întotdeauna de astfel de probleme.

Distribuie


Scroll to top
0